Sa mor pe hartie, asta visez...

Am nevoie sa scriu,
Sa invat avalansa din mine
Sa cada la vale frumos.
Am nevoie de poezie
Pentru a plange frumos pe hartie

.
Vreau sa simt cum erupe,
Cum viscoleste in mine cuvantul,
Sa-i simt frenezia,
Sa-l invat sa curga armonios
Sau sa ramana pictat pe retina creierului.
Vreau sa-nghit pulberea din el
Ca sa-mi ramana in piept
Si durera lui sa fie a mea.
Vreau sa-i beau apele
Ca sa le simt cum curg pe obraji.
Port cuvantul in mine
Dintr-o alta lume, dintr-o alta viata,
Ii simt greutatea pe umeri,
Dar e cea mai dulce povara
Pe care inima mea a cuprins-o cu bratul,
Caci atunci cand priveste spre mine
Toate lumile dispar
Si in el imi inund fiinta
Cum as face-o in bratele unui prim iubit.
Am nevoie sa scriu,
Stangaci, in felul meu,
Fara a tine cont de pareri,
Caci in cuvantul care curge prin mine
Imi privesc sufletul ramas nud
Ca un copil abia nascut,
Singur,speriat si neputincios.

Uitată dulce melodie…

Am vrut sa cresc şi am crescut,

Timpului eu nu-i port pică,

Şi totuşi, privind spre  trecut

Mi-ar plăcea să fiu iar mică.

Să-mi văd bunica lînga sobă

Torcînd în fusu-şi lîna albă,

S-aud din nou uitata vorbă

În pleata sa de vreme dalbă.

Să-mi  văd măicuţa lînga plită

Gătind bucate pentru noi,

Să-i gust gustoasa, calda pită,

Şi să-i privesc ochii vioi.

Să-l văd pe tata venind seara

Cu truda ce se vede-n paşi,

Să-i iau din mana trăistioara

Cu pîine de la iepuraşi.

Să-mi văd surorile ieşind

Duminica la discotecă,

Iar celelalte seri, pîndind,

Să le privesc stînd pe potecă.

Dar timpul are legea sa,

Rămîi trecut , copilărie,

Nicicînd nu te voi mai cînta

Pe veci pierdută melodie.

Un ultim strigăt…

Suspine vechi îmi macină fiinţa,

Mă torturează frustrarea şi dorinţa,

Din nori de-mi pare că raze se pornesc

O ceaţă deasă mi-arată că greşesc.

Un déja-vu îmi copleşeste gîndul,

Îmi tot apare-n minte ani la rîndul,

Mă oboseşte, mă chinuie, m-atacă.

Neputincioasă, nu pot să-l fac să tacă.

Tu, cancer, ce-mi faci voinţa nulă

Şi m-ataci celulă cu celulă,

Desprinde-te de mine pe vecie

Sau măcar cît sunt tînără şi vie.

Nu reveni atunci cînd pleci în lume,

Nu-mi umple sufletul cu vorbe bune.

Uită de mine, iar de nu poţi, învaţă

Ca să nu fiu o umbră ce a trecut prin viaţă.

Arta personală de a scrie

Încep a scrie mîncînd o îngheţată

Ce-mi arde coardele vocale

Şi-n ritmul privirilor tale

Ce rămîn pictate pe faţa mea

Se preling potopuri de idei,

Toate curgînd din creierul meu.

Vreau să transcriu toată demenţa

Pe o foaie rămasă încă clasică,

Să-l îmbin pe Eminescu cu Buesa,

Să adaug frînturi din Maupassant,

Să dau toată sclipirea lor

Gîndurilor ce fierb în mine

Şi apoi să le las să erupă

Mai puternic decît a făcut-o Vezuviul.

S-ar putea să nu am idee

Cum ar trebui să se scrie o operă,

Dar poezia trăieşte în mine,

Eu doar o îmbrac cînd iese afară.

Cînd adorm

Îmi arunc gîndurile într-un coş de gunoi

Aflat la capătul puterilor mele.

Nu mai pot suporta greutatea norilor

Ce îmi inundă materia cenuşie.

Prin micile canale ale minţii

Fulgeră frînturi de luciditate,

Apoi din nou se aşterne ceaţa

Cu stropii ei impregnaţi de tine.

Cafeaua şi-a făcut datoria

Şi nu îmi lasă ochii să fie înveliţi de pleoape.

Un război pe care îl duc cu mine însămi

Seară de seară...

La hotarul dintre conştient şi inconştient

Cedez pentru ultima dată

În această noapte

Şi în sfirşit fantoma ta dispare în neant.

Timpul meu se opreşte în loc,

Dar ceasurile merg mai departe.

Mereu aceeaşi dezamagire:

Numai ceasul din mine se opreşte cînd dorm.

Nervozitate

Mă simt ca o scînteie ce şi-a pierdut culoarea,

Un foc trăieşte-n mine şi-n inimă îmi sapă,

S-asemeni unui  peşte care priveşte marea

De pe tărîmul plajei,  murind chiar lîngă apă.

Cum pot sa te privesc, să iţi ascult suflarea,
Cum pot să-ţi stau alături şi sa ma ştiu străină,
Cum pot s-ascund durerea şi toată disperarea,
Cum pot sa mă prefac că-s rece ori senină?

În suflet un vulcan împrăştie cenuşă,
Şi mîinile mi-s reci şi goi, iar pulsul mut,
Şi numai de-ai intra tăcut pe-această uşă
Mi s-ar calma nervoşii  ochi de lut.

Şi totuşi...

Stau de vorbă cu răceala de afară

Şi arunc din suflet lacrimi sfîrîind,

Mi-e atacat în plină primăvară

Tot despre ce credeam cîndva că-i sfînt.

Am crezut în dragoste curată

Şi am iubit din suflet, fără teamă,

Dar cineva mi-a lăsat inima pătată,

Mi-a lăsat-o fără să merite să geamă.

Am crezut şi în sinceritate,

Sinceritatea tuturor din jurul meu

Şi am descoperit că , din păcate,

Sincer nu-i nici măcar Dumnezeu.

Am crezut şi în prietenie

Şi ce-am descoperit e dureros,

Prieten îţi e unul din o mie

Şi numai cît ţi-e bine şi frumos.

Am crezut în cinste, demnitate

Şi în lucru silitor remunerat,

Dar e de-ajuns o fustă să se-arate

Şi postul cel plătit e ocupat.

Tot în ce-am crezut e ca un fum,

Deşi erau armele de viaţă ale mele,

Nimeni nu crede în virtuţi acum

Şi totusi, ce-aş ajunge fără ele?

Din merele care se coc în vară,

Mîncat de viermi este un sfert de pom,

Să poţi rămîne bun cînd rea-i o ţară

E arta de a te păstra ca om.