17 sept. 2010

Visuri trecute ...

Îmi amintesc şi acum acea minunată zi de vară cînd priveam încîntată cum razele soarelui se lăsau cuminţi peste păduri şi peste dealuri. În acea zi am fost cea mai fericita persoană din univers, nimeni nu a fost vreodată la fel de fericit cum eram eu atunci. În acea zi savuram gustul apariţiei în viaţa mea a unei fantome despre care bănuiam că avea să bîntuie încă mult timp orizonturile sufletului meu şi avea să-mi încurce gîndurile, ideile şi sentimentele. Era ca un inger pe care nu oboseam să îl privesc, dar şi un demon ce mi-a furat pamîntul de sub picioare şi m-a aşezat pe o sfoară atîrnată de ceruri unde m-a lăsat să-mi ţin singură echilibrul.
În acea zi îmi delectam creierul visînd. Îmi vedeam ca printr-o oglindă coroniţa pusă pe cap, bătută cu pietre scumpe şi diamante. Vedeam acea caretă trasă de doi cai albi, iar în ea eu ar fi trebuit să zîmbesc mai fericita decît primăvara la apariţia ghioceilor cu un zîmbet larg şi cald pe buze. Fantoma pe care am visat-o atitea nopţi o vedeam aşezată alături de mine. Oh da, acea fantomă care mi-a răpit atîtea iluzii şi care mi-a dăruit atîtea vise, cea pentru care mi-a curs prima lacrima de iubire şi de dor. Iar rochia mea albă şi lungă culmina acel moment care a existat numai în imaginaţia mea, numai în visurile mele.
A fost un vis, da. Dar un vis atît de frumos, încît mi-l amintesc şi acum, a fost o poveste în care eu eram eroina principală. Păcat că vraja s-a destrămat, visul a dispărut şi acum mi-au rămas în suflet numai amintirile, mereu neadormitele amintiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu