28 dec. 2014

Uitată dulce melodie…


Am vrut sa cresc şi am crescut,
Timpului eu nu-i port pică,
Şi totuşi, privind spre  trecut
Mi-ar plăcea să fiu iar mică.

Să-mi văd bunica lînga sobă
Torcînd în fusu-şi lîna albă,
S-aud din nou uitata vorbă
În pleata sa de vreme dalbă.

Să-mi  văd măicuţa lînga plită
Gătind bucate pentru noi,
Să-i gust gustoasa, calda pită,
Şi să-i privesc ochii vioi.

Să-l văd pe tata venind seara
Cu truda ce se vede-n paşi,
Să-i iau din mana trăistioara
Cu pîine de la iepuraşi.

Să-mi văd surorile ieşind
Duminica la discotecă,
Iar celelalte seri, pîndind,
Să le privesc stînd pe potecă.

Dar timpul are legea sa,
Rămîi trecut , copilărie,
Nicicînd nu te voi mai cînta
Pe veci pierdută melodie.

Un ultim strigăt…

Suspine vechi îmi macină fiinţa,
Mă torturează frustrarea şi dorinţa,
Din nori de-mi pare că raze se pornesc
O ceaţă deasă mi-arată că greşesc.

Un déja-vu îmi copleşeste gîndul,
Îmi tot apare-n minte ani la rîndul,
Mă oboseşte, mă chinuie, m-atacă.
Neputincioasă, nu pot să-l fac să tacă.

Tu, cancer, ce-mi faci voinţa nulă
Şi m-ataci celulă cu celulă,
Desprinde-te de mine pe vecie
Sau măcar cît sunt tînără şi vie.

Nu reveni atunci cînd pleci în lume,
Nu-mi umple sufletul cu vorbe bune.
Uită de mine, iar de nu poţi, învaţă
Ca să nu fiu o umbră ce a trecut prin viaţă.

Arta personală de a scrie

Încep a scrie mîncînd o îngheţată
Ce-mi arde coardele vocale
Şi-n ritmul privirilor tale
Ce rămîn pictate pe faţa mea
Se preling potopuri de idei,
Toate curgînd din creierul meu.
Vreau să transcriu toată demenţa
Pe o foaie rămasă încă clasică,
Să-l îmbin pe Eminescu cu Buesa,
Să adaug frînturi din Maupassant,
Să dau toată sclipirea lor
Gîndurilor ce fierb în mine
Şi apoi să le las să erupă
Mai puternic decît a făcut-o Vezuviul.
S-ar putea să nu am idee
Cum ar trebui să se scrie o operă,
Dar poezia trăieşte în mine,
Eu doar o îmbrac cînd iese afară.

Cînd adorm

Îmi arunc gîndurile într-un coş de gunoi
Aflat la capătul puterilor mele.
Nu mai pot suporta greutatea norilor
Ce îmi inundă materia cenuşie.
Prin micile canale ale minţii
Fulgeră frînturi de luciditate,
Apoi din nou se aşterne ceaţa
Cu stropii ei impregnaţi de tine.
Cafeaua şi-a făcut datoria
Şi nu îmi lasă ochii să fie înveliţi de pleoape.
Un război pe care îl duc cu mine însămi
Seară de seară...
La hotarul dintre conştient şi inconştient
Cedez pentru ultima dată
În această noapte
Şi în sfirşit fantoma ta dispare în neant.
Timpul meu se opreşte în loc,
Dar ceasurile merg mai departe.
Mereu aceeaşi dezamagire:
Numai ceasul din mine se opreşte cînd dorm.

Nervozitate

Mă simt ca o scînteie ce şi-a pierdut culoarea,
Un foc trăieşte-n mine şi-n inimă îmi sapă,
S-asemeni unui  peşte care priveşte marea
De pe tărîmul plajei,  murind chiar lîngă apă.

Cum pot sa te privesc, să iţi ascult suflarea,
Cum pot să-ţi stau alături şi sa ma ştiu străină,
Cum pot s-ascund durerea şi toată disperarea,
Cum pot sa mă prefac că-s rece ori senină?

În suflet un vulcan împrăştie cenuşă,
Şi mîinile mi-s reci şi goi, iar pulsul mut,
Şi numai de-ai intra tăcut pe-această uşă
Mi s-ar calma nervoşii  ochi de lut.

Şi totuşi...

Stau de vorbă cu răceala de afară
Şi arunc din suflet lacrimi sfîrîind,
Mi-e atacat în plină primăvară
Tot despre ce credeam cîndva că-i sfînt.

Am crezut în dragoste curată
Şi am iubit din suflet, fără teamă,
Dar cineva mi-a lăsat inima pătată,
Mi-a lăsat-o fără să merite să geamă.

Am crezut şi în sinceritate,
Sinceritatea tuturor din jurul meu
Şi am descoperit că , din păcate,
Sincer nu-i nici măcar Dumnezeu.

Am crezut şi în prietenie
Şi ce-am descoperit e dureros,
Prieten îţi e unul din o mie
Şi numai cît ţi-e bine şi frumos.

Am crezut în cinste, demnitate
Şi în lucru silitor remunerat,
Dar e de-ajuns o fustă să se-arate
Şi postul cel plătit e ocupat.

Tot în ce-am crezut e ca un fum,
Deşi erau armele de viaţă ale mele,
Nimeni nu crede în virtuţi acum
Şi totusi, ce-aş ajunge fără ele?

Din merele care se coc în vară,
Mîncat de viermi este un sfert de pom,
Să poţi rămîne bun cînd rea-i o ţară
E arta de a te păstra ca om.

Unei iubiri plecate...

Azi visele imi mor pe-o foaie de hirtie
Si vintul le usuca, printre culori adie,
Cerneala-mi fierbe-n suflet, dezamagirea doare,
Oare de ce-am uitat ca sunt o floare?

Petalele-mi uscate nu vor sa prinda viata,
Se-nneaca-n nebunia suflata-n vers de ceata,
Si-nvii la fiecare secunda, si-apoi mor,
Oare de ce-am uitat ca sunt un nor?

Imi curge ploaia-n ochi si-mi spala chipul mat,
Irisul imi ramane de-un alb imaculat,
In suflet de la ploaie raman urme de sare,
Oare de ce-am uitat ca sunt un soare ?

Ti-am daruit lumina si m-ai lasat in noapte,
Rapindu-mi din auz si ultimele soapte,
M-ai dus in Paradis, apoi m-ai izgonit,
Oare de ce-am uitat ca sunt un mit?

Legenda-mi e trairea, normala nu pot fi
De vrei, iti cer iertare ca n-am putut minti,
Dar n-am pierdut nimic, chiar daca m-ai invins,
Oare de ce-am uitat ca sunt un vis?

Cămaşa din ploaie

Azi am ales să iau cerul în mâini
Şi să-i cos cămaşă din ploaie,
Apa o scot din nouă fântâni
În timp ce lumina o taie.

O pun pe cuptor născut din pământ,
Îi adaug stropi de cuvinte,
Cu acul îi cos podoabe de vânt
Şi-o las să doarmă cuminte.



În noapte apoi, când stelele dorm,
Chem cerul să-mbrace veşmântul,
Privim împreună filmul « The Storm »
În care se-neacă Pământul.

De film inspirat, ceru-şi ridică
Spre cer cămaşa din ploaie,
Ieşind din casa neagră şi mică
Unde curg pe geamuri şiroaie.

Incercari

Ochi albaştri, clar de lună şi un zîmbet larg şi dulce...
Amintirea lor mă-ncearcă, pleacă, vine, iar se duce.
O îmbrăţişare-n noapte, tremurat pînă în oase,
Fluturaşi prin corp mă-ncearcă, amintiri dulci şi duioase.




Buze dulci, atingeri calde, fulgerări de pasiune,
Vise despre ieri mă-ncearcă, simt pe suflet presiune.
Tulburări în nervii mîinii, vorbe spuse la-ntîmplare,
Nostalgie mă încearcă, cer memoriei uitare.

Ore de tăcere caldă, dans nebun pînă în zori,
Nerabdarea mă încearcă, iar mă simt cu capu-n nori.
Un salut şi-un “ciao” firav ce nu se vor repeta,
O tristeţe mă încearcă, vreau să uit... nu pot uita.

Renastere

Şi-am început a zdrobi visuri tot construind realităţi,
Am rupt contractul cu destinul de a trăi pe jumătăţi,
Am plîns cu mintea tot trecutul, apoi l-am aruncat pe veci
Şi-n loc de viermi ce cer mîncare acuma flori cresc în ghiveci.
Vibraţii ce îmi ning căldură în îngheţatul de pe ochi
M-au zdruncinat fără să-mi verse din suflet ai iubirii stropi.
În creier mi-au adăugat globule de indiferenţă
Şi-n inimă mi-au zăvorît cristale albe de demenţă.
Pe frunte mi-au înscris cu fierul înfierbîntat în foc de iad
Că lumea mea e fără margini, pot să mă-mpiedic, dar nu cad.
În buze mi s-a implantat ser dulce şi otrăvitor,
Dulceaţa o trimit în lume, otrava o trimit la dor.
Petale-albastre de fiori s-au vestejit în patimi plînse,
Frustrările-au înnebunit cînd s-au vazut în plete ninse.
Complexele au deschis ochii, s-au privit lung în oglindă
Şi s-au placut... Ce nebunie, şi ce placere, ce osîndă.

Trioul suferinţei...


Şi daca azi te voi răni
Tu mă vei ierta?
De ce să cred că m-ai iubi
Dacă nu-s a ta?

Priveşti în gol ca un mormînt
Şi mă faci să plîng,
Tu însă nu vei şti nicicînd
Că te port în gînd.


Te rănesc fără-ncetare,
Te oblig să pleci.
Iubind mai mult, rănesc mai tare
Şi am ochii seci.

Sunt în veşnică sentinţă,
Chip de catifea...
În aceeaşi suferinţă
Trăim eu, tu şi ea.
Mi-e dor de ea, mi-e dor de ochii ei,
De strigatul cuminte de copil,
De urechiusele-nzestrate cu cercei,
De prostioare, de dansul ei, de stil.

Mi-e dor de-atentia ce stie sa o dea,
Si de iubirea ei necontrolata,
Mi-e dor de mine care cresc in ea,
Mi-e dor cu nebunie de-a mea fata.

Mi-e dor s-o vad cum plange strengareste
Si cum zambeste sau rade zgomotos,
Sa o privesc, sa vad cum ma priveste,
Caci tot ce-i ea e gingas si frumos.