Uitată dulce melodie…

Am vrut sa cresc şi am crescut,

Timpului eu nu-i port pică,

Şi totuşi, privind spre  trecut

Mi-ar plăcea să fiu iar mică.

Să-mi văd bunica lînga sobă

Torcînd în fusu-şi lîna albă,

S-aud din nou uitata vorbă

În pleata sa de vreme dalbă.

Să-mi  văd măicuţa lînga plită

Gătind bucate pentru noi,

Să-i gust gustoasa, calda pită,

Şi să-i privesc ochii vioi.

Să-l văd pe tata venind seara

Cu truda ce se vede-n paşi,

Să-i iau din mana trăistioara

Cu pîine de la iepuraşi.

Să-mi văd surorile ieşind

Duminica la discotecă,

Iar celelalte seri, pîndind,

Să le privesc stînd pe potecă.

Dar timpul are legea sa,

Rămîi trecut , copilărie,

Nicicînd nu te voi mai cînta

Pe veci pierdută melodie.

Un ultim strigăt…

Suspine vechi îmi macină fiinţa,

Mă torturează frustrarea şi dorinţa,

Din nori de-mi pare că raze se pornesc

O ceaţă deasă mi-arată că greşesc.

Un déja-vu îmi copleşeste gîndul,

Îmi tot apare-n minte ani la rîndul,

Mă oboseşte, mă chinuie, m-atacă.

Neputincioasă, nu pot să-l fac să tacă.

Tu, cancer, ce-mi faci voinţa nulă

Şi m-ataci celulă cu celulă,

Desprinde-te de mine pe vecie

Sau măcar cît sunt tînără şi vie.

Nu reveni atunci cînd pleci în lume,

Nu-mi umple sufletul cu vorbe bune.

Uită de mine, iar de nu poţi, învaţă

Ca să nu fiu o umbră ce a trecut prin viaţă.

Arta personală de a scrie

Încep a scrie mîncînd o îngheţată

Ce-mi arde coardele vocale

Şi-n ritmul privirilor tale

Ce rămîn pictate pe faţa mea

Se preling potopuri de idei,

Toate curgînd din creierul meu.

Vreau să transcriu toată demenţa

Pe o foaie rămasă încă clasică,

Să-l îmbin pe Eminescu cu Buesa,

Să adaug frînturi din Maupassant,

Să dau toată sclipirea lor

Gîndurilor ce fierb în mine

Şi apoi să le las să erupă

Mai puternic decît a făcut-o Vezuviul.

S-ar putea să nu am idee

Cum ar trebui să se scrie o operă,

Dar poezia trăieşte în mine,

Eu doar o îmbrac cînd iese afară.

Cînd adorm

Îmi arunc gîndurile într-un coş de gunoi

Aflat la capătul puterilor mele.

Nu mai pot suporta greutatea norilor

Ce îmi inundă materia cenuşie.

Prin micile canale ale minţii

Fulgeră frînturi de luciditate,

Apoi din nou se aşterne ceaţa

Cu stropii ei impregnaţi de tine.

Cafeaua şi-a făcut datoria

Şi nu îmi lasă ochii să fie înveliţi de pleoape.

Un război pe care îl duc cu mine însămi

Seară de seară...

La hotarul dintre conştient şi inconştient

Cedez pentru ultima dată

În această noapte

Şi în sfirşit fantoma ta dispare în neant.

Timpul meu se opreşte în loc,

Dar ceasurile merg mai departe.

Mereu aceeaşi dezamagire:

Numai ceasul din mine se opreşte cînd dorm.

Nervozitate

Mă simt ca o scînteie ce şi-a pierdut culoarea,

Un foc trăieşte-n mine şi-n inimă îmi sapă,

S-asemeni unui  peşte care priveşte marea

De pe tărîmul plajei,  murind chiar lîngă apă.

Cum pot sa te privesc, să iţi ascult suflarea,
Cum pot să-ţi stau alături şi sa ma ştiu străină,
Cum pot s-ascund durerea şi toată disperarea,
Cum pot sa mă prefac că-s rece ori senină?

În suflet un vulcan împrăştie cenuşă,
Şi mîinile mi-s reci şi goi, iar pulsul mut,
Şi numai de-ai intra tăcut pe-această uşă
Mi s-ar calma nervoşii  ochi de lut.

Şi totuşi...

Stau de vorbă cu răceala de afară

Şi arunc din suflet lacrimi sfîrîind,

Mi-e atacat în plină primăvară

Tot despre ce credeam cîndva că-i sfînt.

Am crezut în dragoste curată

Şi am iubit din suflet, fără teamă,

Dar cineva mi-a lăsat inima pătată,

Mi-a lăsat-o fără să merite să geamă.

Am crezut şi în sinceritate,

Sinceritatea tuturor din jurul meu

Şi am descoperit că , din păcate,

Sincer nu-i nici măcar Dumnezeu.

Am crezut şi în prietenie

Şi ce-am descoperit e dureros,

Prieten îţi e unul din o mie

Şi numai cît ţi-e bine şi frumos.

Am crezut în cinste, demnitate

Şi în lucru silitor remunerat,

Dar e de-ajuns o fustă să se-arate

Şi postul cel plătit e ocupat.

Tot în ce-am crezut e ca un fum,

Deşi erau armele de viaţă ale mele,

Nimeni nu crede în virtuţi acum

Şi totusi, ce-aş ajunge fără ele?

Din merele care se coc în vară,

Mîncat de viermi este un sfert de pom,

Să poţi rămîne bun cînd rea-i o ţară

E arta de a te păstra ca om.

Unei iubiri plecate...

Azi visele imi mor pe-o coala de hirtie

Si vintul le usuca, printre culori adie,

Cerneala-mi fierbe-n suflet, dezamagirea doare,

Oare de ce-am uitat ca sunt o floare?

Petalele-mi uscate nu vor sa prinda viata,

Se-neaca-n nebunia suflata-n vers de ceata,

Si-nvii la fiecare secunda, si-apoi mor,

Oare de ce-am uitat ca sunt un nor?

Imi curge ploaia-n ochi si-mi spala chipul mat,

Irisul imi ramane de-un dor nebun patat,

In suflet de la ploaie raman urme de sare,

Oare de ce-am uitat ca sunt un soare ?

Ti-am daruit lumina si m-ai lasat in noapte,

Rapindu-mi din auz si ultimele soapte,

M-ai dus in Paradis, apoi m-ai izgonit,

Oare de ce-am uitat ca sunt un mit?

Legenda-mi e trairea, normala nu pot fi

De vrei, iti cer iertare ca n-am putut minti,

Dar n-am pierdut nimic, chiar daca m-ai invins,

Oare de ce-am uitat ca sunt un vis?

Cămaşa din ploaie

Azi am ales să iau cerul în mâini

Şi să-i cos cămaşă din ploaie,

Apa o scot din nouă fântâni

În timp ce lumina o taie.

O pun pe cuptor născut din pământ,

Îi adaug stropi de cuvinte,

Cu acul îi cos podoabe de vânt

Şi-o las să doarmă cuminte.

În noapte apoi, când stelele dorm,

Chem cerul să-mbrace veşmântul,

Privim împreună filmul « The Storm »

În care se-neacă Pământul.

De film inspirat, ceru-şi ridică

Spre cer cămaşa din ploaie,

Ieşind din casa neagră şi mică

Unde curg pe geamuri şiroaie.

Incercari

Ochi albaştri, clar de lună şi un zîmbet larg şi dulce...

Amintirea lor mă-ncearcă, pleacă, vine, iar se duce.

O îmbrăţişare-n noapte, tremurat pînă în oase,

Fluturaşi prin corp mă-ncearcă, amintiri dulci şi duioase.

Buze dulci, atingeri calde, fulgerări de pasiune,

Vise despre ieri mă-ncearcă, simt pe suflet presiune.

Tulburări în nervii mîinii, vorbe spuse la-ntîmplare,

Nostalgie mă încearcă, cer memoriei uitare.

Ore de tăcere caldă, dans nebun pînă în zori,

Nerabdarea mă încearcă, iar mă simt cu capu-n nori.

Un salut şi-un “ciao” firav ce nu se vor repeta,

O tristeţe mă încearcă, vreau să uit... nu pot uita.

Renastere

Şi-am început a zdrobi visuri tot construind realităţi,

Am rupt contractul cu destinul de a trăi pe jumătăţi,

Am plîns cu mintea tot trecutul, apoi l-am aruncat pe veci

Şi-n loc de viermi ce cer mîncare acuma flori cresc în ghiveci.

Vibraţii ce îmi ning căldură în îngheţatul de pe ochi

M-au zdruncinat fără să-mi verse din suflet ai iubirii stropi.

În creier mi-au adăugat globule de indiferenţă

Şi-n inimă mi-au zăvorît cristale albe de demenţă.

Pe frunte mi-au înscris cu fierul înfierbîntat în foc de iad

Că lumea mea e fără margini, pot să mă-mpiedic, dar nu cad.

În buze mi s-a implantat ser dulce şi otrăvitor,

Dulceaţa o trimit în lume, otrava o trimit la dor.

Petale-albastre de fiori s-au vestejit în patimi plînse,

Frustrările-au înnebunit cînd s-au vazut în plete ninse.

Complexele au deschis ochii, s-au privit lung în oglindă

Şi s-au placut... Ce nebunie, şi ce placere, ce osîndă.

Trioul suferinţei...

Şi daca azi te voi răni

Tu mă vei ierta?
De ce să cred că m-ai iubi
Dacă nu-s a ta?

Priveşti în gol ca un mormînt
Şi mă faci să plîng,
Tu însă nu vei şti nicicînd
Că te port în gînd.


Te rănesc fără-ncetare,
Te oblig să pleci.
Iubind mai mult, rănesc mai tare
Şi am ochii seci.

Sunt în veşnică sentinţă,
Chip de catifea...
În aceeaşi suferinţă
Trăim eu, tu şi ea.

Mi-e dor de ea, mi-e dor de ochii ei,

De strigatul cuminte de copil,

De urechiusele-nzestrate cu cercei,

De prostioare, de dansul ei, de stil.

Mi-e dor de-atentia ce stie sa o dea,

Si de iubirea ei necontrolata,

Mi-e dor de mine care cresc in ea,

Mi-e dor cu nebunie de-a mea fata.

Mi-e dor s-o vad cum plange strengareste

Si cum zambeste sau rade zgomotos,

Sa o privesc, sa vad cum ma priveste,

Caci tot ce-i ea e gingas si frumos.