Atunci cînd...

Atunci cînd nu ştii cît costă trădarea
Întreabă de cei ce-au pierdut soţi şi fii,
Atunci cînd nu ştii ce înseamnă uitarea
Priveşte bătrînii uitaţi de copii.

Atunci cînd iubitul nu te iubeşte
Gîndeşte-te tu cîte inimi ai frînt,
Atunci cînd vezi fierul cum rugineşte
Dă-ţi seama că timpul e scurt şi e sfînt.

Atunci cînd te vezi fără bani şi sărac
Priveşte lumea flămîndă, murdară,
Atunci cînd cazi jos, nu sta trist şi posac,
Ştergeţi genunchii şi ridică-te iară.

Fantomele trecutului

Transcriu pe hîrtie fulgerări de cuvinte,
Fantome trecute mă bîntuie-n minte,
Amintiri pedepsite pe veci la uitare
Se revoltă în suflet cerînd îndurare.

Cutremur în ochi la magnitudinea zece,
Amintirile mele nu vor să mai plece,
Mă simt un vulcan ce erupe în el,
Judecător judecat fără drept de apel.

După cazne-mpărţite trăirilor mele,
Am ajuns să mă văd acuzată de ele,
Raţiunea priveşte, nu-mi ia apărarea,
În faţa iubirii i se taie suflarea.

A fost o greşeală să-mi omor sentimentul,
Să renunţ la trecut, savurînd doar momentul?
Probabil că viaţa le vrea împreună,
Trecut în prezent şi echilbru-n furtună.

Apel la noi!

Zi de zi văd în stradă suferinţă şi mă doare. Din creier îmi curg lacrimi de fiecare dată cînd văd indiferenţa oamenilor trecînd pe lîngă lucruri, pe lîngă oameni.
Indiferenţă şi egoism este ceea ce suntem, poate se mai adaugă la aceasta un mic strop de afecţiune, dar unul foarte mic. E îngrozitor să văd copii părăsiţi în centre de plasament fără nici o milă, fără nici o remuşcare. E dureros să văd sărmanii bătrîni stînd în picioare în transportul public, iar tinerii să întoarcă capul spre geam sau să facă o figură de om bolnav doar ca să nu fie obligaţi să cedeze locul. E monstruos să constat cît e de mare numarul avorturilor, de parcă am trăi în secolul XV şi nu ar exista metode de contracepţie care să împiedice acest mare număr de ucideri. E neacceptabil numărul imens de divorţuri cînd te gîndeşti că cauza acestora în cea mai mare parte este faptul că tinerii nu mai ştiu a pleca capul, nu mai ştiu ce însemnă fidelitatea şi se căsătoresc doar de dragul de a fi mire şi mireasă şi a face sex fără să se ascundă. E incredibil cîte se întîmplă printre noi, lucruri anormale pe care le vedem fireşti.
Nervozitatea este o stare de spirit care mă caracterizează ultima vreme şi nu doar pentru că văd toate aceste lucruri, ci pentru că, într-o mare măsură, fac parte din ele şi mă supun acelor legi pe care le critic. Pot să trec cu privirea indiferentă peste tot ce se întîmplă în jurul meu şi în acelaşi timp nu pot rămîne indiferentă.
Să schimb lumea? Ar fi frumos, dar nu sunt dumnezeu. Pot doar să fac apel la noi, să redevenim cu toţii ceea ce ne numim: oameni. Uneori am impresia că tot ce a rămas din noi este doar numele, nimic mai mult. Principiile sunt ceva cu care nu te mai poţi lăuda, calităţile morale ajung să fie un defect...
Aş vrea să spun că eu voi schimba lumea, dar adevărul e că lumea e cea care mă schimbă. Ca să supravieţuiesc voi adopta aceleaşi principii de viaţă ca ale majorităţii, voi învăţa să îmi ţin sentimentele în frîu, voi învăţa să par indiferentă, voi învăţa să îmi ascund personalitatea ca să ajung acolo unde vreau, dar nu voi înceta niciodată să fiu om, e unicul lucru pe care lumea, oricît de depravată ar deveni, nu va reuşi să-l schimbe în mine. Fac apel la noi, din toată fiinţa fac acest lucru. Oameni, să fim aşa cum ne-am numit, să avem puţin respect pentru bătrîneţe, puţină dragoste pentru frumos, puţină admiraţie pentru principii, puţină voinţă pentru a nu arunca la gunoi ceea ce dumnezeu ne-a dat pe gratis: omenia.

Simtziri

Mă trec fulgerări de durere
Şi mă înving săgeţi de regret,
Unde eşti tu astăzi, putere,
Să dai volumul vieţii încet?

Să simt mut pulsul iubirii,
Să mă-nec în şuvoi de trăiri,
Să plîng cum o fac doar martirii,
Să privesc prin frînturi de clipiri.

Vreau s-ajung în inima lumii,
Să scot seva luminii din ea,
Să răpesc trăirea din mumii
Şi s-o dau veşniciei din stea.

Vreau să trec hotare închise,
Nepermise fiinţei lumeşti
Şi s-ajung în focuri aprinse
De războinice corpuri cereşti.

Vreau să-mi văd sufletu-n palmă
Luînd forma trăirii din el,
Să îl judec, rece şi calmă,
Că mi-a pierdut raţiunea-n duel.

Odă durerii

Uneori chiar şi eu ştiu să plîng,
Uneori ştiu şi eu a muri,
Printre iluzii moarte în gînd
Durerea mea începe-a trăi.

Refuz sa zîmbesc falsităţii,
Şi durerea merită stimă,
Analizînd codul dreptăţii
O putem acuza de vreo crimă?

De ce s-o urîm ca nebunii
Şi să n-o lăsăm să vorbească?
De ce să o batem cu pumnii?
Ea vrea doar atît – să trăiască.

În procesele inimii toţi
Judecăm subiectiv, nu real,
Suntem judecători idioţi
Închinaţi la un fals ideal.

De dureri vinovată-i, să ştiţi,
Fericirea veşnic rebelă,
Dar suntem avocaţi mituiţi
Ai ei, cea mereu infidelă.