Uneori chiar şi eu ştiu să plîng,
Uneori ştiu şi eu a muri,
Printre iluzii moarte în gînd
Durerea mea începe-a trăi.
Refuz sa zîmbesc falsităţii,
Şi durerea merită stimă,
Analizînd codul dreptăţii
O putem acuza de vreo crimă?
De ce s-o urîm ca nebunii
Şi să n-o lăsăm să vorbească?
De ce să o batem cu pumnii?
Ea vrea doar atît – să trăiască.
În procesele inimii toţi
Judecăm subiectiv, nu real,
Suntem judecători idioţi
Închinaţi la un fals ideal.
De dureri vinovată-i, să ştiţi,
Fericirea veşnic rebelă,
Dar suntem avocaţi mituiţi
Ai ei, cea mereu infidelă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu