Apel la noi!

Zi de zi văd în stradă suferinţă şi mă doare. Din creier îmi curg lacrimi de fiecare dată cînd văd indiferenţa oamenilor trecînd pe lîngă lucruri, pe lîngă oameni.
Indiferenţă şi egoism este ceea ce suntem, poate se mai adaugă la aceasta un mic strop de afecţiune, dar unul foarte mic. E îngrozitor să văd copii părăsiţi în centre de plasament fără nici o milă, fără nici o remuşcare. E dureros să văd sărmanii bătrîni stînd în picioare în transportul public, iar tinerii să întoarcă capul spre geam sau să facă o figură de om bolnav doar ca să nu fie obligaţi să cedeze locul. E monstruos să constat cît e de mare numarul avorturilor, de parcă am trăi în secolul XV şi nu ar exista metode de contracepţie care să împiedice acest mare număr de ucideri. E neacceptabil numărul imens de divorţuri cînd te gîndeşti că cauza acestora în cea mai mare parte este faptul că tinerii nu mai ştiu a pleca capul, nu mai ştiu ce însemnă fidelitatea şi se căsătoresc doar de dragul de a fi mire şi mireasă şi a face sex fără să se ascundă. E incredibil cîte se întîmplă printre noi, lucruri anormale pe care le vedem fireşti.
Nervozitatea este o stare de spirit care mă caracterizează ultima vreme şi nu doar pentru că văd toate aceste lucruri, ci pentru că, într-o mare măsură, fac parte din ele şi mă supun acelor legi pe care le critic. Pot să trec cu privirea indiferentă peste tot ce se întîmplă în jurul meu şi în acelaşi timp nu pot rămîne indiferentă.
Să schimb lumea? Ar fi frumos, dar nu sunt dumnezeu. Pot doar să fac apel la noi, să redevenim cu toţii ceea ce ne numim: oameni. Uneori am impresia că tot ce a rămas din noi este doar numele, nimic mai mult. Principiile sunt ceva cu care nu te mai poţi lăuda, calităţile morale ajung să fie un defect...
Aş vrea să spun că eu voi schimba lumea, dar adevărul e că lumea e cea care mă schimbă. Ca să supravieţuiesc voi adopta aceleaşi principii de viaţă ca ale majorităţii, voi învăţa să îmi ţin sentimentele în frîu, voi învăţa să par indiferentă, voi învăţa să îmi ascund personalitatea ca să ajung acolo unde vreau, dar nu voi înceta niciodată să fiu om, e unicul lucru pe care lumea, oricît de depravată ar deveni, nu va reuşi să-l schimbe în mine. Fac apel la noi, din toată fiinţa fac acest lucru. Oameni, să fim aşa cum ne-am numit, să avem puţin respect pentru bătrîneţe, puţină dragoste pentru frumos, puţină admiraţie pentru principii, puţină voinţă pentru a nu arunca la gunoi ceea ce dumnezeu ne-a dat pe gratis: omenia.

Simtziri

Mă trec fulgerări de durere
Şi mă înving săgeţi de regret,
Unde eşti tu astăzi, putere,
Să dai volumul vieţii încet?

Să simt mut pulsul iubirii,
Să mă-nec în şuvoi de trăiri,
Să plîng cum o fac doar martirii,
Să privesc prin frînturi de clipiri.

Vreau s-ajung în inima lumii,
Să scot seva luminii din ea,
Să răpesc trăirea din mumii
Şi s-o dau veşniciei din stea.

Vreau să trec hotare închise,
Nepermise fiinţei lumeşti
Şi s-ajung în focuri aprinse
De războinice corpuri cereşti.

Vreau să-mi văd sufletu-n palmă
Luînd forma trăirii din el,
Să îl judec, rece şi calmă,
Că mi-a pierdut raţiunea-n duel.

Odă durerii

Uneori chiar şi eu ştiu să plîng,
Uneori ştiu şi eu a muri,
Printre iluzii moarte în gînd
Durerea mea începe-a trăi.

Refuz sa zîmbesc falsităţii,
Şi durerea merită stimă,
Analizînd codul dreptăţii
O putem acuza de vreo crimă?

De ce s-o urîm ca nebunii
Şi să n-o lăsăm să vorbească?
De ce să o batem cu pumnii?
Ea vrea doar atît – să trăiască.

În procesele inimii toţi
Judecăm subiectiv, nu real,
Suntem judecători idioţi
Închinaţi la un fals ideal.

De dureri vinovată-i, să ştiţi,
Fericirea veşnic rebelă,
Dar suntem avocaţi mituiţi
Ai ei, cea mereu infidelă.

Constiinta

Sunt inundată de lumină
Şi gîndurile au plonjat în lacrimi.
Au ramas limpezi şi clare,
Scîntei de viaţă cu unde solitare.

Mi-am pus pe poliţe sentimentele,
Le-am cîntărit, le-am împachetat frumos,
Dar nu le-am dat cu spoială,
Le prefer în starea lor naturală.

M-am gîndit într-un final
C-ar fi bine să-mi curăţ şi conştiinţa,
Dar nu am gasit nici un burete
Capabil să spele ruşinosu-i perete.

Şi am rămas astfel pătată de visuri negre
Ce-mi fac nopţile albe.
Nici memoria proastă n-ajută, nici un descînt de deochi,
Căci faptele îmi sunt însemnate în ochi.

Amor bolnav ...

O brumă-n spumă se aşterne-n gînd
Şi-o mare sclipitoare în cuvînt,
Privesc firesc spre chipurile tale
Mereu de zeu, dar tot înşelătoare.

Iubind cu jind îmi devorezi mîndria,
Îmi dai şi-mi iai în clipe veşnicia.
Azi pleci pe veci şi mîine iar revii
Cu stropi în ochi de suferinţe vii.

Şi iar în dar tu îmi aduci o floare,
Miros sfios mireasma-mbietoare
Şi lin eu vin să cad în braţul tău,
Să-ţi scriu pe viu în ochi amorul meu.

Şi-n zori pe nori greşeala-mi voi picta,
În suflet vuet de viscol va urla.
Şi-apoi din noi va evada iubirea
Ştergînd din gînd pînă şi-amintirea.

Visuri trecute ...

Îmi amintesc şi acum acea minunată zi de vară cînd priveam încîntată cum razele soarelui se lăsau cuminţi peste păduri şi peste dealuri. În acea zi am fost cea mai fericita persoană din univers, nimeni nu a fost vreodată la fel de fericit cum eram eu atunci. În acea zi savuram gustul apariţiei în viaţa mea a unei fantome despre care bănuiam că avea să bîntuie încă mult timp orizonturile sufletului meu şi avea să-mi încurce gîndurile, ideile şi sentimentele. Era ca un inger pe care nu oboseam să îl privesc, dar şi un demon ce mi-a furat pamîntul de sub picioare şi m-a aşezat pe o sfoară atîrnată de ceruri unde m-a lăsat să-mi ţin singură echilibrul.
În acea zi îmi delectam creierul visînd. Îmi vedeam ca printr-o oglindă coroniţa pusă pe cap, bătută cu pietre scumpe şi diamante. Vedeam acea caretă trasă de doi cai albi, iar în ea eu ar fi trebuit să zîmbesc mai fericita decît primăvara la apariţia ghioceilor cu un zîmbet larg şi cald pe buze. Fantoma pe care am visat-o atitea nopţi o vedeam aşezată alături de mine. Oh da, acea fantomă care mi-a răpit atîtea iluzii şi care mi-a dăruit atîtea vise, cea pentru care mi-a curs prima lacrima de iubire şi de dor. Iar rochia mea albă şi lungă culmina acel moment care a existat numai în imaginaţia mea, numai în visurile mele.
A fost un vis, da. Dar un vis atît de frumos, încît mi-l amintesc şi acum, a fost o poveste în care eu eram eroina principală. Păcat că vraja s-a destrămat, visul a dispărut şi acum mi-au rămas în suflet numai amintirile, mereu neadormitele amintiri.

Iubirilor

Iubiri cu mii de fete si acelasi sfirsit, stringeti-mi toate lacrimile pe care le-am varsat in diverse colturi ale lumii si aduceti-le sa le daruiesc din nou ochilor mei ca sa nu ma mai doara. Va rog...

Si ciuma ...

Te-am cunoscut şi te-am pierdut
Fără ca măcar să mă bucur de tine
Şi odată cu umbra ta
Mi-a dispărut lumina din ochi.

În prima zi aveai privirea rece,
Erai îngheţat din cauza ei,
Aveai creierii bîntuiţi de ciumă,
Dar anume ea te ţinea viu.

Eu ţi-am simţit caldura din inimă
Şi din ea am surprins căzînd
Stropi de suferinţă profundă,
Stropi ce nu meritau sa curgă.

Acum te-ai întors în mijlocul ciumei
Şi eşti fericit să vezi cum se prelinge
Zi de zi viaţa-ţi din suflet,
Dar priveşte-te-n ochi, lumina ta e de gheaţă.